Joan Sutherland - La Stupenda

Una dintre cele mai mari soprane ale istoriei, Joan Sutherland a avut o carieră prestigioasă şi neobişnuit de lungă pentru o astfel de voce (peste 43 de ani petrecuţi pe scenă). Dotată cu o timbralitate minunată, volum notabil şi întindere mare (de la sol natural de jos până la fa diez supraacut), era recunoscută pentru agilităţile perfecte, dar şi supraactule limpede şi penetrante.

Debutează în Sydney-ul natal cu un concert de arii de Wagner în 1947 şi curând în rolul titular din “Dido şi Aeneas” de Purcell, iar în 1952, îşi începe cariera europeană cu rolul Giorgetta din “Il tabarro” de Puccini. După o serie de roluri secondare la Royal Opera House London, obţine primul rol important pe marea scenă londoneză: Amelia din “Un ballo in maschera” de Verdi. Urmează Micaela din “Carmen”, Pamina din “Die Zauberflӧte”, Gilda din “Rigoletto” sau Eva din “Meistersinger von Nürnberg”. În 1959, devine un star după montarea lui Franco Zefirelli cu “Lucia di Lamermoor” de Donizetti, în care interpretarea celebrei scene a nebuniei a isterizat marea sală a ROH. Un an mai târziu, îşi primeşte supranumele de “La Stupenda” după o prestaţie monumentală în rolul titular din “Alcina” de Hӓndel.

Convinsă de soţul ei, dirijorul Richard Bonynge, începe să abordeze roluri din repertoriul bel-canto cu precădere; îşi adaugă în portofoliu Amina din “La Sonnambula”, Elvira din “I puritani”, Semiramida în opera omonimă de Rossini, precum şi rolul titular din “Beatrice di Tenda” de Bellini. În 1966 are o serie de spectacole cu “La fille du regiment”, rămase în istorie datorită coloraturii perfecte expuse, a interpetării sale pline de viaţă, dar şi datorită celor nouă do-uri înalte perfect emise de tânărul tenor din rolul lui Tonio: Luciano Pavarotti. În anii ’70 abordează roluri de coloratură dramatică, precum Maria Stuarda sau Lucrezia Borgia, dar şi extrem de dificilul rol titular din “Esclarmonde” de Jules Massenet, după propriile ei spuse, cea mai mare realizare a carierei. În 1978, este înnobilată de regina Elisabeta II a Marii Britanii, devenin Dame Commander of the British Empire. Au urmat Anna Bolena şi Adriana Lecovreur în anii ’80. Ultima reprezentaţie publică a avut loc în “Liliacul” în noaptea dintre anii 1990 şi 1991, când marea soprană avea peste 64 de ani.

Pe lângă vocea sa extraordinară şi un portofoliu de roluri foarte vast, de la Wagner la Rossini, Joan Sutherland a avut marele merit de a-l fi lansat, împreună cu soţul său, pe Luciano Pavarotti, care avea să recunoască în mai multe ocazii că îi datorează sopranei australiene desăvârşirea tehnicii sale de emisie şi respiraţie. Mai mult, Pavarotti o considera “vocea secolului” pe Sutherland, iar duetele realizate şi imprimate audio sau video de cei doi dezvăluie urechii avizate o armonie divină între vocile celor doi, precum şi o chimie aparte.

Joan Sutherland s-a stins la 11 octombrie 2010, după o viaţă întreagă dedicată operei, prin rolurile de pe scenă şi din studio, dar şi prin imensul său aport pedagogic.

Fritz Wunderlich - un talent uriaş cu un destin tragic

“Fritz Wunderlich este tenorul a cărui voce nu pare a veni din trecut. În înregistrările sale vocea sa sună atât de actual, atât de modern, de parcă ar fi încă printre noi. Cei care nu-l cunosc ar putea întreba, ascultându-l: Unde cântă? Unde îl pot vedea?”. Aceste vorbe, venite din partea unuia dintre tenorii de top actuali, mexicanul Rolando Villazon, subliniază prezenţa mult mai accentuată a lui Fritz Wunderlich în conştiinţa publicului prin înregistrări decât în timpul vieţii sale.

Friedrich “Fritz” Wunderlich (1930-1966) a fost un tenor german liric, celebru pentru vocea sa clară, strălucitoare, cuprinzând peste două octave, perfect pusă în valoare de o tehnică ireproşabilă. Născut la 26 septembrie 1930 într-o familie cu înclinaţii muzicale, a fost forţat să muncească pentru a ajuta la întreţinerea familiei, după sinuciderea tatălui său în 1935. La vârsta de 19 ani, obţine o bursă la Academia Muzicală din Freiburg unde va studia corn şi ulterior canto. Debutul său oficial are loc într-un spectacol al instituţiei de învăţământ, cu rolul Tamino din “Die Zauberflӧte” de W.A. Mozart. Ca urmare, imediat e angajat la opera din Stuttgart. Acolo este susţinut de prim-solistul Josef Traxel, care se preface indispus spre a-i facilita debutul pe marea scenă cu acelaşi rol al lui Tamino. Din 1960, devine solist al Bayerische Staatsoper München, iar din 1963 al Wiener Staatsoper.

Cariera sa extrem de promiţătoare a fost înteruptă tragic de un accident stupid: aflat la o cabană de vânătoare, tenorul cade pe scări şi moare a doua zi, cu puţin timp înaintea de împlinirea vârstei de 36 de ani.

Pe lângă vocea extraordinară, tehnica fără cusur i-a permis lui Fritz Wunderlich să abordeze o paletă largă de roluri, pe care puţini tenori au mai acoperit-o: rolul titular din “Il maestro di musica” de Pergolesi, Almaviva din “Il barbiere di Siviglia” de Rossini (într-o înregistrare video completă a operei, în limba germană), Duca din “Rigoletto” de Verdi, Steuermann din “Olandezul zburător” sau Walther von der Vogelweide în “Tannhӓuser” de Wagner. Notabile sunt şi performanţele sale în domeniul liedurilor lui Schubert şi Schumann sau înregistrarea cu Oratoriul de Crăciun al lui Johann Sebastian Bach.

Tocmai capacitatea sa de a acoperi practic întreaga plaja de roluri tenorale, de la incursiuni în registrul belcanto la apariţii în registrul de Heldentenor, a constituit motivul de admiraţie pentru o lume întreagă şi pentru mulţi alţi tenori importanţi. Într-un interviu din 1990, Luciano Pavarotti susţinea fără tăgadă că cel mai mare tenor al istoriei este Fritz Wunderlich.

Vocea lui continuă să atragă publicul şi astăzi şi pare la fel de actuală ca a tenorilor zilelor noastre, dar având un parfum al istoriei aparte.